Nu cred. Doar atunci merge inainte cand si noi mergem cu ea.
Intotdeauna dupa o trauma sufleteasca aud vesnica "asta e, viata merge inainte..."
Eu cred ca e o forma de agresivitate asupra sufletului in suferinta si ca ne ascundem dupa deget, ca durerea e prea mare, trece peste capacitatile noastre de a o infrunta si preferam sa fim orbi.
Viata poate sa stea pe loc. Ea ne ofera un repaus, un moment in care putem sa fim noi cu noi (daca nu ne e teama), trebuie doar sa o cerem.
Nu stim sa privim ranile sufletesti, nu stim sa le intelegem.
Sunt la fel ca si cele ale organismului. Au nevoie de leacuri si timp pentru vindecare. Nu provoaca acea durere ascutita pe care o simti cand te doare un dinte sau o rana deschisa dar semnalizeaza printr-o durere surda, permanenta. Problema e cand ne fortam sa impingem viata inainte, cand ne straduim sa credem ca intr-adevar e inainte (si nu inapoi). Atunci nu mai vrem sa vedem rana, nu suntem in stare sa ne confruntam cu durerea. O aruncam intr-un colt al sufletului uitat de lume si incepe sa putrezeasca, sa strice in jurul ei tot. Ca marul stricat in gramada de fructe sanatoase. Si nu e bine. Rana nu se vindeca.
Foarte putini dintre noi au curajul sa-si ingrijeasca ranile, sa si le recunoasca, sa si le accepte.
Sa incercam sa fim mai curajosi si poate...mai sanatosi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu