tot un fel de calatorie...

Imi place sa calatoresc. Acum insa cred ca sunt in impas. Am ajuns pe un drum care aparent duce spre nicaieri. Aparent, zic. Mi-e teama sa merg pe el, poate ii descopar un sens, o directie si atunci ce fac? 

Si e atat de bine sa stau ascunsa sub umbra nehotararii.

Incepusem deja sa ma obIsnuiesc pe drumul de dinainte, desi eram cam spinos, cu multi bolovani pe care trebuia sa-i ocolesc si-n care imi loveam gleznele mereu. Da....am invatat sa merg pe el iar acum mi-e greu sa intru pe un drum unde miroase a proaspat si pot sa umblu chiar si desculta, sa ating cu varfurile picioarelor iarba verde, proaspat cosita.

E ciudat ca mi-e teama. Cred ca la inceput o sa merg cam ciudat. O sa fac pasi mari si o sa imi ridic mereu picioarele sa ocolesc o piatra imaginara si cred ca primi pasi o sa-i fac cu bocancii in picioare. Numai sa nu strivesc firele de iarba firave...

Hm....cred ca o sa stau un pic in rascruce. E bine sa stai in umbra indeciziei. Te acopera bine.

calatorie...

calatoresc singura pe o distanta destul de lunga. credeam ca n-o sa-mi placa. tocmai de asta m-am echipat cu de toate: de rontait, de citit, chiar si internet.

de ce n-o sa-mi placa? pt ca o sa fiu doar eu cu mine si poate sunt o companie plictisitoare.

ce sa vb cu mine? ce sa-mi spun? in ce directie sa-mi indrept gandurile sau cum sa fac sa le franez?

Doamne cata bataie de cap...

Dar nu e asa...e chiar placut sa calatoresc singura.

Am timp sa-mi fac curatenie prin etajerele amintirilor pe care nu le prea bag in seama in rutina de zi cu zi. Sunt etajere la care nu ajung doar daca ma urc pe scaun. Asa ca m-am urcat pe un scaun cu picioare solide facute din rabdarea castigata in cateva ore de calatorie si am inceput sa cotrobai. M-am inarmat cu o perie de praf si cu un sac menajer destul de incapator pentru lucrurile care nu-mi mai folosesc.

Regele balcoanelor (imprumutat)

       Intr-o lume gri, de oameni comuni cu idei putine, amortita si deja imuna la zumzetul orasului mai razbeste inca voce nevoii de unicat, de special, de a iesi din anonimat.
       Ingrediente pentru a fi rege (al balcoanelor)

- un balcon proprietate personala situat la un etaj mult superior care sa-ti ofere posbilitatea unui orizont larg

- o dimineata de week-end cand nu suna ceasul

- un soare zambitor care sa-ti incalzeasca pielea in timp ce-ti savurezi cafeaua

- un sezlong asezat cu meticulozitate exact in bataia acelei raze de soare care straluceste cel mai frumos

- "hainele cele noi ale imparatului / regelui" 

- niste vecini curiosi care sa sporeasca senzatia de importanta (un rege trebuie sa se simta important)

- si ceva companie (nu in mod obligatoriu).

Toate astea insa nu sunt de ajuns fara o stima de sine (tine) destul de mare care sa te tina ridicat in slavi in timp ce exclami extrem de multumit ...It's good to be THE King!

Molii

       Scriu despre o specie tot mai des intalnita de molii. Moliile de suflet. Sunt niste fluturi minusculi care se hranesc cu suflet de om. Suna morbid, dar asa este. O data instalate, moliile astea dau de gustul dulceag al sufletului si nu mai pleaca. Si in timp ce rod ele de zor, secreta ceva substanta de culoare verde, inchis, amaruie si otravitoare. Substanta asta intra in toti porii sufletului si-l strica astfel molia se bucura de el pana la ultima inghititura. 

Am intalnit cateva persoane care aveau molii de-astea. Pot fi recunoscute destul de usor. Nu prea stiu sa zambeasca, ele ranjesc, nu le place ciocolata, stau mai tot timpul incruntate, au o privire vicleana , cautatoare si de obicei se uita mereu cu coada ochilor in spate, parca ar pandi ceva sau parca sa tem de ceva, abia asteapta sa-ti gaseasca punctul slab ca te si exploateaza, nu stiu sa imparta, nu le palce lumina sau cerul albastru, nu stiu sa tina pe altcineva de mana, reactioneaza foarte promt la zgomotul banutilor...

Nu stiu cum am putea scapa de moliile astea. Dauneaza.

in spatele cortinei...

       Cunosc un actor, joaca extraordinar, poate sa intre in pielea multor personaje. Cand se termina piesa asteapta aplauzele, se apleaca umil dar mandru de sine, multumeste si se-ntoarce in cabina. Se aseaza pe scaun in fata oglinzii si cu miscari obosite isi da masca jos.

De data asta a trebuit sa joace un rol trist asa ca, a cam avut de lucru cu fardul de culoarea pamantului galben de pe obraji si cu cearcanele din jurul ochilor. Sta tintuit pe scaun, se uita lung la figura din fata lui, cauta ceva, pe cineva.

In ultima perioada a primit doar roluri de personaje pesimiste, triste, care pierd. Le-a jucat bine, mult prea bine, zic eu. Cred ca s-a contopit cu rolul iar acum pierde minute in sir uitandu-se in oglinda, cautandu-se. Ii este teama ca nu mai gaseste omul, ca actorul din piesele triste a pus stapanire pe chipul lui, pe ochii lui cu privirea lunga, pe gura si buzele lui care nu vor sa-si ridice colturile. Pe strada umbla de parca umbra personajului uitat pe scena s-ar lasa pe umerii lui cu toata greutatea unei umbre de plumb. Merge de parca ar numara toate pietricelele, chistocele de tigara si gropile de pe trotuar. Cand trece pe langa vreo vitrina nu se uita, ii e teama ca poate da nas in nas cu Tristetea - ultimul personaj jucat si din piele caruai nu poate sa iasa.

M-am intalnit intr-o zi cu el. Mi-a zambit chinuit si mi-a zis in soapta ca ar manca ciocolata  de casa si ca nu a mai ras de mult cu pofta, in hohote.

schimbare...

...ca era si timpul.

s-a intamplat o schimbare in viata mea...iar blogul tine pasul.

Scopul pentru care am creat blogul a fost atins sau nu...acum nu mai conteaza.

Sa zicem ca noua imagine aduce cu ea o poveste de viata noua.

Si ca la televizor..stau cu picioarele intinse si privesc.