Taclale

M-am decis sa vorbesc cu El. Nu cred ca pot sa-i vorbesc ca unui prieten, e mai mult o autoritate. O sa incerc sa nu ma fastacesc.

Am sa-i spun ca m-am cam pierdut, ca e cam intuneric si as avea nevoie de ceva lumina. El stie de ce am nevoie dar asteapta sa-i cer eu.

Bun. Ii cer. Vreau luimina, o lanterna, o bricheta, un chibrit sau poate ma invata cum se face lumina. Nu cred ca o sa-mi spuna secretul luminii, ii place sa depind de el, asa ca sigur imi va da ceva ce lumineaza. Poate o lumanare. E buna lumanarea. Arde pana la ultima picatura de ceara.

O sa ii spun ca e cam greu pe aici si ca uneori as vrea sa plec. Mi-e rusine de mine cand vreau sa plec.

Am sa ii spun ca a avut o idee geniala cand a inventat cucul si mirosul de iarba cruda.

Poate reusesc sa-mi fac curaj si sa-i amintesc ca am unele nevoi, ca-mi trebuie asta, aia si cealalta. Mi-e cam jena sa cer ca stiu ca nu prea pot sa dau nimic la schimb.

O sa ii cer niste ochelari prin care sa vad mereu frumosul din toate lucrurile, din toti oamenii. Fara ochelari ma mai impiedic de o invidie, de un egoism sau de o coaja de portocala pe asfalt...

Conversatia asta o sa fie una in care mai mult eu voi vorbi, ba mai mult in care voi cere...

Apoi voi avea o conversatie in care voi multumi. Sau le inversez...

Creanga

Ion Creanga are amintiri din copilarie. Numai el? Nu cred. Toti avem. Ne mandrim cu ele? Eu una, da.

Si eu am o poveste cu o pupaza. Nu stiu daca era in tei, dar stiu ca m-a urmarit toata copilaria iar acum imi aduc aminte cu drag si cu un zambet fugar in coltul gurii, cu respect fata de cei care mi-au introdus-o in viata chiar daca a fost intr-un mod ciudat. 

Toate verile mi le petreceam la bunici.Dimineata nu prea imi pasa mie de igiena corporala mai ales ca trebuia sa ma spal cu apa rece de la fantana asa ca, mergeam direct la animalutele mele preferate. 

Bunicii mei in schimb se gandeau ca nu o sa fiu om daca nu invat sa ma spal pe fata. Si ce-au nascocit? O poveste zdravana pe care eu, la momentul acel, cu mintea mea de copil naiv (pe care inca n-am pierdut-o) am crezut-o. 

Cica, era o pupaza in sat si pasarea asta era suparata pe copii murdarici in special pe cei care nu-si spalau fata cand se trezeau. Avea ea o metoda educativa care dadea rezultate excelente. Dimineata, pandea copiii iar pe cei nauci, cu capul in nori care nu-si bagau labutele in apa rece ii spurca.

Ei bine, eu am inghitit povestea asta. Si sa vezi spalaturi de dimineata. Numa sa nu ma spurce pupaza.

Intr-o dimineata insa m-am gandit sa fentez pupaza. Nu m-am spalat pe fata. Si am umblat toata ziua cu frica in san, uitand-ma in stanga si-n dreapta, ascultand atent la cantecul ei nu care cumva sa vina, sa ma prinda si sa ma spurce. Normal ca nu s-a intamplat nimic. Dar frica tot a ramas. Si azi dimineata m-am spalat pe fata si cu siguranta o voi face si maine dimineata.

Cine are bunici sa-i iubeasca! Eu am si-s fericita ca-s ai mei.

Abis

Stau si ma uit la mine. Sunt ghemuita intr-un colt deloc intunecat si ma uit cu teama intr-o parte. Putin trebuie sa-mi ridic privirea si sa-mi pun mana streasina la ochi, lumina e prea puternica, e pura. 

Stiu ca e acolo si asteapta sa-i cer ajutorul...dar mi-e rusine de micimea mea,de pamantul meu, mi-e teama si nu stiu cum sa incep. El stie despre ce e vorba, dar e incapatanat si vrea sa auda din gura mea. Eu insa parca as avea o bariera care se formeaza undeva in jurul pieptului si-n minte. Ideile, ruga se incapataneaza sa se tranforme in ganduri coerente iar gandurile nu vor sa devina cuvinte. Candva aveam o relatie, adica exista ceva. Puteam sa-i vorbesc, indrazneam sa tip daca eram suparata, aveam curajul sa intreb "de ce?", "cand?", "cu cine?", acum insa nimic. 

Nimicul asta dureaza de ceva vreme. Si el are rabdare. Pana cand oare?
Unde am pierdut firul? Daca ma intreb e de bine.

Iceberg rosu

Merg pe strada. Miroase a stropi de ploaie si asfalt prafuit. Vad in jurul meu figuri posomorate ce fug din calea picurilor amenintatori. Din multime se aud doua voci stridente. Imi pun rusinea-n buzunar si ascult. E o conversatie dintre o inima foarte rosie de furie si-o minte de culoare unui iceberg.

- Gata. s-a terminat, zice inima uitandu-se in pamant.

- Ce? Nici macar n-a inceput, ii arunca aroganta mintea stravezie.

- S-a terminat o poveste fara inceput. Si adancindu-si privirea  intr-o balta proaspat formata incepu sa povesteasca cu vocea inecata in stropi (de lacrimi sau de ploaie, nu mai stiu, nu am fost chiar atat de atenta).

Desi, initial as fi vrut sa merg in alta parte mi-am pastrat directia, eram prea curioasa de acea poveste, iar cele doua personaje erau atat de absorbite incat nici nu-si dadeau seama ca aveau un intrus.

Inima se plimba cu mainile in buzunar, nepasatoare la picurii care-i bateau obrazul imbujorat. Mintea pe langa ea, tacuta. Si-a inceput povestea...

A fost ca intr-un linghispir ametitor, zise in final.. Am vrut sa cred ca va fi bine. Am vrut sa cred ca pot sa zambesc fara umbra tristetii, sa rad ca un copil fara griji. M-am incapatanat sa cred ca se poate. M-am inselat. Acum vreau sa cobor din carusel. Ma doare ameteala. 

Si s-a asejat pe o banca,  la intamplare. Mintea a ramas fara cuvinte, eu mi-am continuat drumul.

Dupa cativa pasi mi-am intors capul inapoi, inima plangea pe umarul mintii. Ea, cea din urma nu mai avea putere sa certe inima.

Viata merge inainte...

Nu cred. Doar atunci merge inainte cand si noi mergem cu ea.

Intotdeauna dupa o trauma sufleteasca aud vesnica  "asta e, viata merge inainte..."

Eu cred ca e o forma de agresivitate asupra sufletului in suferinta si ca ne ascundem dupa deget, ca durerea e prea mare, trece peste capacitatile noastre de a o infrunta si preferam sa fim orbi.

Viata poate sa stea pe loc. Ea ne ofera un repaus, un moment in care putem sa fim noi cu noi (daca nu ne e teama), trebuie doar sa o cerem.

Nu stim sa privim ranile sufletesti, nu stim sa le intelegem.

Sunt la fel ca si cele ale organismului. Au nevoie de leacuri si timp pentru vindecare. Nu provoaca acea durere ascutita pe care o simti cand te doare un dinte sau o rana deschisa dar semnalizeaza printr-o durere surda, permanenta. Problema e cand ne fortam sa impingem viata inainte, cand ne straduim sa credem ca intr-adevar e inainte (si nu inapoi). Atunci nu mai vrem sa vedem rana, nu suntem in stare sa ne confruntam cu durerea. O aruncam intr-un colt al sufletului uitat de lume si incepe sa putrezeasca, sa strice in jurul ei tot. Ca marul stricat in gramada de fructe sanatoase. Si nu e bine. Rana nu se vindeca.

Foarte putini dintre noi au curajul sa-si ingrijeasca ranile, sa si le recunoasca, sa si le accepte.

Sa incercam sa fim mai curajosi si poate...mai sanatosi.

ghimpe in coasta

Am observat ca pentru unele persoane sunt foarte importanta. Ca un ghimpe in coasta. E dureros de important. Nu poti sa nu te gandesti la acel ghimpe. Ce face el acolo? Cum a intrat? Cred ca nici ghimpelui nu-i place in coasta. Nu e mediul lui natural. Ar prefera sa stea pe o tulpina de macies.

Se zice ca daca-ti vezi inamicul e mai usor sa-l infrunti. Ghimpele asta nu e tocmai la vedere.Coasta e un loc ferit si tocmai de asta e si foarte sensibil. Trebuie sa te sucesti in oglinda sa-l vezi. Presupune un efort mai mare si devine enervant. Desi e doar un ghimpe...

Poate trebuie scos de-acolo. Sigur trebuie scos. Se extrage cu o penseta. Operatie delicata si dureroasa. Bun....Dupa ce va fi scos ramane locul extrem de sensibil. Atunci sa te tii de dureri si usturimi pana se vindeca.

Muzica pasilor intamplatori

Dans. Nimic nou. Sau poate totusi...

Cine n-a dansat vreodata?

Cu un partener (nu dictator nici servitor)? 

Cine a dansat de dragul dansului, de placerea de a dansa in doi?

Cine are rabdare si cine vrea sa-si cunoasca perechea din ringul de dans? Pentru ca, pentru a pasii bine tehnic si artistic, e nevoie de atentie din partea lor, a celor care danseaza, e nevoie de rabdare pentru a-si cunoaste miscarile trupurilor, mintilor, e nevoie de creativitate si mai ales de vointa de a dansa. 

Intotdeauna e vorba de doi intr-un pas facut pe un acord al unei muzici intamplatoare.

Am dansat cu parteneri de care m-am lasat condusa desi ei nu cunosteau directia, cu parteneri care ma ameteau  si nu reuseam sa savurez dansul in sine incercand sa-mi tin echilibrul, cu bucati de lemn, pesti alunecosi iar o data, am incercat nu stiu ce pe ritm de vals.

Am dansat insa tango cu cineva care chiar imi cunostea pasii iar eu le pe ai lui. Ma purta pe ringul de dans ca pe un fluture usor cu aripi stravezii. Iar daca ne impiedicam de vreo farama de asfalt ciobit, radeam. Era natural sa te impiedici. Era natural sa dansezi.

Cârja mincinoasă....

Carja e altfel decat bastonul. Nu e doar un sprijin, accentueaza imaginea bolii, slabiciunea, deficienta.

Stiai ca si sufletul are carje?

Sunt sperantele bolnavicioase, de culoare galben-pamantie pe care crezi ca te sprijini atunci cand iti simti genunchii mintii tremurand, cand simti ca te pierzi in intunericul tau, cand te cuprinde o teama sora cu panica ce-ti tulbura somnul sau cand nu ai motive sa te ridici dimineata din pat.

Odata, asistam la o conversatie intre un baietel si educatoarea lui. Baietelul tocmai ajunsese la gradinita, plangea intr-una, nu-i placea acolo. La un moment dat s-a oprit. Si-a intrebat educatoarea: "daca eu nu mai plang, ce sa fac?"

Si noi adultii facem la fel doar ca nu suntem atat de sinceri cu noi incat sa recunoastem....daca nu ne mai sprijinim in carja irationala a obisnuintei ce facem? 

Cum ramane cu mainile sufletului, pana acum, ocupate de carje? Ar trebui sa le folosim la ceva util?
Avem puterea sa lasam carjele jos sau sa le punem pe umar si sa gasim rezolvari rationale?
Si eu am cateva carje, rand pe rand le pun pe umar ...

Noi, oamenii de rand...

Rastignire, crucificare...Ce cuvinte mari. Oare ce vor sa spuna?
Sa insemne oare ignoranta, neascultare, minciuna, tradare, neincredere, ingamfare, fatarnicie?
Sa insemne oare faptul ca inchidem ochii la suferinta celuilalt, ca preferam sa intoarcem capul cand auzim un scancet de durere?
Poate e doar lipsa de cunoastere sau teama de necunoscut.
Poate sa fie lipsa de exemplu pozitiv.
Si ma intreb...oare nu crucificam zilnic cate un suflet?

Culori vii...

Azi am fost la piata. Dupa flori de ghiveci, nu dupa carne sau oua....(de alea se ocupa adultii).

Doamne ce multi oameni. Si ce multe figuri. 

M-am lasat purtata de val (era destul de greu sa te opui) si n-am facut nimic decat sa observ. M-am uitat dincolo de fetele crispate in cautare de produse traditionale. Si ce-am vazut? Culoare, multa culoare. Zambete care vroiau sa iasa dar pretul prea mare la carnea de miel nu le lasa, am vazut ingrijorarea din sufletul unei batranele care vindea sacose hand made (aviz egologistilor), am vazut nerabdarea unui sot care incerca sa-si impace pruncul de care se agatase un ursulet si nu mai vroia sa-i dea drumul, o doamna foarte bine coafata (de parca mergea la nunta) care nici in ruptul capului nu vroia sa dea 1 leu pe o legatura de patrunjel si am mai vazut un nenea cu burta mare care se plimba agale, neperturbat defel de zgomotul din jur (chiar era zgomot) care purta la gat o mica trompeta din cupru (cred ca facea reclama la ceva). 

Atatea culori...Dincolo de aparenta suntem asa de frumosi. Da, trebuie doar sa te uiti in jur. Sa vezi culoarea vie.

Vanzator de zambete...

Ce meserie frumoasa.

Stai la taraba si vinzi zambete. Doi leuţi bucata. Vanzatorul de zambete vine dimineata devreme sa se intalneasca cu toti doritorii, isi deschide taraba si aseaza cu grija, la vedere toate sortimentele. In coltul din stanga are zambete de copil, la mijloc le pune pe cele de adolescent timid si de domnisoara indrazneata, mai incolo, catre dreapta sunt surasurile de mama care ai zice ca sunt la fel cu cele de bunica, dar daca te uiti mai atent, observi diferenta. Mai scoate la iveala un suras sfios de primavara, doua rasete voluptoase de om sanatos (ca doar atatea mai avea), zambetul de impacare in urma unei pierderi si trei chicoteli. Astea din urma sunt la mare trecere in randul indragostitilor.

In jurul lui e o atmosfera magica, toate lumea care trece pe acolo nu se poate abtine sa nu-si intinda macar capul spre taraba.

Ma intreb eu, de unde le are? Sa fi avut o uzina de zambete? sau poate le aduna de la cei care nu mai au nevoie de ele? 

Oare sunt oameni care nu au nevoie de zambete?

Aproape(le)

Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti! Bine, foarte bine. La urma urmei nici nu-i asa greu, la prima vedere (citire, auzire). Dar, cum nu pot inghiti galusca si nu ma pot doar executa ,am inceupt sa disec. 

Am luat indrumarea asta invers-sa ma iubesc pe mine cum imi iubesc aproapele. Ei.....asta ce-nseamna? Cateodata ar trebui sa ma urasc, sa ma barfesc, sa ma mint, sa fiu egoista cu mine, sa-mi intorc spatele, sa nu vreau sa ma ascult. Si uneori chiar mi se intampla. Si asta fac si cu aproapele meu (mama, colegul, calatorul din  tramvai).

Si nu-mi place.