Merg pe strada. Miroase a stropi de ploaie si asfalt prafuit. Vad in jurul meu figuri posomorate ce fug din calea picurilor amenintatori. Din multime se aud doua voci stridente. Imi pun rusinea-n buzunar si ascult. E o conversatie dintre o inima foarte rosie de furie si-o minte de culoare unui iceberg.
- Gata. s-a terminat, zice inima uitandu-se in pamant.
- Ce? Nici macar n-a inceput, ii arunca aroganta mintea stravezie.
- S-a terminat o poveste fara inceput. Si adancindu-si privirea intr-o balta proaspat formata incepu sa povesteasca cu vocea inecata in stropi (de lacrimi sau de ploaie, nu mai stiu, nu am fost chiar atat de atenta).
Desi, initial as fi vrut sa merg in alta parte mi-am pastrat directia, eram prea curioasa de acea poveste, iar cele doua personaje erau atat de absorbite incat nici nu-si dadeau seama ca aveau un intrus.
Inima se plimba cu mainile in buzunar, nepasatoare la picurii care-i bateau obrazul imbujorat. Mintea pe langa ea, tacuta. Si-a inceput povestea...
A fost ca intr-un linghispir ametitor, zise in final.. Am vrut sa cred ca va fi bine. Am vrut sa cred ca pot sa zambesc fara umbra tristetii, sa rad ca un copil fara griji. M-am incapatanat sa cred ca se poate. M-am inselat. Acum vreau sa cobor din carusel. Ma doare ameteala.
Si s-a asejat pe o banca, la intamplare. Mintea a ramas fara cuvinte, eu mi-am continuat drumul.
Dupa cativa pasi mi-am intors capul inapoi, inima plangea pe umarul mintii. Ea, cea din urma nu mai avea putere sa certe inima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu