marți, 27 aprilie 2010

Abis

Stau si ma uit la mine. Sunt ghemuita intr-un colt deloc intunecat si ma uit cu teama intr-o parte. Putin trebuie sa-mi ridic privirea si sa-mi pun mana streasina la ochi, lumina e prea puternica, e pura. 
Stiu ca e acolo si asteapta sa-i cer ajutorul...dar mi-e rusine de micimea mea,de pamantul meu, mi-e teama si nu stiu cum sa incep. El stie despre ce e vorba, dar e incapatanat si vrea sa auda din gura mea. Eu insa parca as avea o bariera care se formeaza undeva in jurul pieptului si-n minte. Ideile, ruga se incapataneaza sa se tranforme in ganduri coerente iar gandurile nu vor sa devina cuvinte. Candva aveam o relatie, adica exista ceva. Puteam sa-i vorbesc, indrazneam sa tip daca eram suparata, aveam curajul sa intreb "de ce?", "cand?", "cu cine?", acum insa nimic. 
Nimicul asta dureaza de ceva vreme. Si el are rabdare. Pana cand oare?
Unde am pierdut firul? Daca ma intreb e de bine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu