marți, 30 martie 2010

Amintiri zambarete...

Toata lumea are fotografii..cu bunicii, de la gradi, cu iubitul (a), cu catelu', de la terminarea unui episod din viata...in fine...o gramada de poze. Interesant e ca in acele poze toti zambim. S-ar crede ca avem o viata compusa doar din evenimente importante si mai ales zambitoare. Da de unde, nu-i adevarat. Avem o viata cu putine astfel de evenimente comparativ cu cele de zi cu zi pe care nu vrem sa le numim evenimente. De ce oare? Sa fie pentru ca nu vrem sa ne aducem aminte de o despartire, sau de o dimineata fara chef de mers la serviciul ala solicitant, sau de o duminica lunga, fara sfarsit?
Ei bine, eu cred ca ar trebui sa ne aducem aminte si de astfel de momente (nu le-am numit evenimente). Sunt tot ale noastre, sunt cele mai multe, sunt nisipul de pe langa pietrele care ne umplu viata. 
Ia sa ne facem o poza cand ajungem acasa de la serviciu franti si lihniti de foame dupa o zi de alergaturi (poate psihice, nu neaparat fizice), ia sa ne facem o poza cand plangem pentru ca nu am luat un examen, sau  una cand stam aplecati, incruntati asupra unui proiect cu termen limita. 
Dupa un timp, cand aceste momente devin amintiri poate ne-apuca rasul, pentru ca pe atunci credeam ca e o tragedie iar acum e doar o amintire sau poate ne dam seama cat suntem de puternici si cum am reusit sa depasim momentul. 
Poate, vazand ca avem si astfel de momente, vom considera ca suntem oameni normali fara sa ne dorim doar o poveste zambareata.

Lenea e buna...

Sunt zile cand ma cuprinde asa o lene...lene de facut nimic. De stat in pat, sub patura si numarat buburuzele de var de pe pereti, de mancat ciocolata in nestire, inghetata, pepene galben....Si e bine. In momentele alea nu ma intereseaza ca praful de pe mobila se incapataneaza sa se aseze ca fulgii de zapada intr-o zi de iarna grea, ca vasele se roaga de mine sa le curat sau ca tata imi aduce aminte sa-mi fierb supa.
Nu....Atunci sunt eu cu lenea mea, cu o lectura lejera, cu papucii de casa din care ies cartofii si mai ales cu mine.
Da cu mine, cu linistea casutei mele, cu sunetul gandurilor mele (nu l-am numit zgomot pt ca e un sunet ce-l inteleg) si cu o cana mare de cacao.
E buna lenea, trage un semnal de alarma, te scoate din tumultul zilelor obisnuite si te forteaza sa stai, sa te opresti, sa-ti dai ragaz, sa te refaci.

vineri, 26 martie 2010

Aceeași Mărie cu alta pălărie

Maria are palarie noua, sau asa crede. Si-a cumparat-o de la magazinul de vechituri din coltul strazii. Si-a legat o panglica albastra, cu funda mare intr-o parte. Pentru ea e noua. Acum se crede altcineva.
Cred ca a intrat in pielea fostei purtatoare. Asa se poarta de parca ar fi inceput o viata noua, cica o ia de la capat.
Eu cred ca e o mare pacaleala. Tot Maria va ramane.Tot o sa intarzie, o sa faca promisiuni multe si multora pe care n-o sa le respecte, o sa iasa dimineata din casa fugind, uitand sa stinga lumina in bucatarie iar pe tot drumul catre servici o s-o insoteasca o senzatie de..."cred ca am uitat ceva"...
O sa oboseasca si pana la urma o sa-si ia alta palarie.

miercuri, 24 martie 2010

Univers de nisip ud

          Discutam despre pretentiile, asteptarile create in relatia de cuplu. Da, din pacate se creaza asteptari destul de irationale. Asteptari prin care o parte a cuplului (femeie sau barbat) isi doreste sa indeplineasca rolul intregului univers pentru celalalt.
De ce? - se spune ca faptele omului isi au radacinile in doua sentimente primare -dragoste sau frica. Ei bine in relatia de cuplu aceste doua sentimente ajung la un moment dat sa se contopeasca intr-un mod spectaculos si nu ne mai dam seama din ce radacina a pornit actiunea. 
Ideal ar fi ca frica sa nu existe in relatia de cuplu. Cand vorbesc de frica nu ma gandesc neaparat la teama ca rezultat al unei agresivitati fizice, nu, ma refer in special la parte sufleteasca a lucrurilor. De ce se naste frica? Din nesiguranta. De ce nesiguranta? Din lipsa de transparenta, necunoastere De ce lipsa de transparenta? Pentru ca nu stim sa comunicam (poate despre asta o sa scriu in detaliu, candva). De ce nu stim sa comunicam? Pentru ca ne este frica. Si as putea continua sa ma invart in cerc pana ametesc si tot nu i-as da de capat.
Mai bine ma intorc la asteptarile mele (despre care incepusem sa scriu). La un moment dat ne dorim sa fim totul pentru celalat, ba mai mult, asteptam ca celalalt sa-si doreasca lucru asta, sa aiba nevoie de asa ceva. Iar daca nu....gata, ne luam jucariile si plecam.
E pacat. Sti de ce? Pentru ca e obositor si pentru ca e un esec. Gandeste-te cum e sa fi un intreg univers pentru celalat? Imposibil. Parca ai tine pe umeri un sac de 1 tona plin cu nisip ud. 
Poate ca vrem sa fim un univers pentru celalat pentru ca nu stim cum e sa fim un univers pentru noi.
Poate ar fi bine sa ne punem deoparte teama de esec, teama de a nu face fata sarcinii de a oferi dragoste, de a primi dragoste....si...deschide si lasa sa intre si sa iasa lumina in voie, fara steptari, fara temeri.
Nu e usor, e ca si cum te-ai juca de-a baba oarba. Interesant, copiilor nu le e teama sa se joace. Poate pentru ca nu le e frica?

luni, 22 martie 2010

cafeaua de dimineata

Despre cafeaua de dimineata nu pot vorbi asa in fuga, desi de multe ori asa o beau. Despre cafeaua de dimineata trebuie sa vorbesc in mai multe feluri, pentru ca, fiecare tip de cafea de dimineata  are un rol in viata mea.
Spre exemplu, nu pot sa compar cafeaua de week-end cu cafeaua din cursul saptamanii, cafeaua de la birou sorbita pana la amiaza cu cafeaua din sedinte, uitata pe masa din prea multa concentrare asupra sarcinii, cafeaua-ceai bauta rapid inainte de un trainning cu cafeaua facuta de bunica. Toate au un gust diferit si participa la colorarea zilei mele. Ce interesant...vorbesc de o cafea neagra care imi coloreaza ziua...
Cel mai mult imi place cafeaua de week-end.  Are o aroma speciala, are gust de vacanta, de taclale cu cea mai buna prietena, de dat raportul familiei, de tren care te duce la poalele muntilor, de leneveala sau cateodata gust de munca peste program.Cand sorb o gurita simt ca mi-e bine in tot corpul, simt cum se nasc ideile si planurile si ma apuca un dor de duca.

Recomandari...ideal este ca licoarea de weekend sa fie bauta cu cineva drag.

sâmbătă, 20 martie 2010

Alint. De ce? De drag?

Copilu, Pisoi, Fluturas...
Ce ti-i si cu dragostea asta...
Cum e sa cladesti? Cum e sa simti ce a simtit Mesteru' Manole,...azi cladesti maine nu mai e? (cel putin aparent)
Cum e sa investesti suflet, putere, rabdare, zambete adevarate, ochi caprui care deschid o cale secreta in ceva puternic ca o stanca dar inexistent?. As numi-o nebunie sau iubire de-adevaratelea...
Cum e sa-ti vezi valoarea prin ochii cuiva care nu te vede?
Cum e sa vorbesti unor urechi surde la vocea ta?
Cum e sa sa imparti?
Cum e sa zici...nu mai vreau...dar sa nu se auda?
Greu. Obositor.
Iubind le poti face, doar iubind neegoist.

soricei verzi

sunt verde, nu gri. Nu, nu...nu-mi place si nu vreau sa ma amestec in masa de soareci gri, prefer sa fiu un pic altfel, prefer verde. Sa fi verde e bine, e curaj, e zambet, e invidie din partea griilor, e un mod de viata.

scriu

scriu pentru ca imi place, scriu ce si cum imi vine...daca sunt trista, daca sunt fericita, daca iubesc..sau daca...(vroiam sa scriu urasc, dar nu cred ca am urat vreodata. Poate imi explica cineva cum e sentimentul acesta...de a ura....poate l-am incercat si eu dar nu l-am recunoscut)
Stiu insa sa spun cum e sentimentul de a iubi:
a iubi e atunci cand desi cel de langa tine te-a jignit, te-a suparat, il ierti pentru ca stii ca e mai mult decat momentul acela de suparare...
a iubi e atunci cand esti foarte obosita si ii auzi vocea in telefon...o voce monotona, moale, lenesa,un pic raraita si simt ca zbori...
a iubi e atunci cand in cea mai ploiasa zi simti ca din suflet ti se deschide nu o raza..ci un soare intreg de lumina...
inseamna miros de frezie si campuri imense de levatica
inseamna sa-i poti spune ca te doare...si te aude, te asculta
inseamna o prietena, un iubit, o familie...

azi

hm....mi-am facut blog pentru ca...inca nu stiu de ce sau poate stiu si nu vreau sa spun. Important e ca l-am facut, este. Acum scriu...
Atat.