joi, 8 iulie 2010

in spatele cortinei...

       Cunosc un actor, joaca extraordinar, poate sa intre in pielea multor personaje. Cand se termina piesa asteapta aplauzele, se apleaca umil dar mandru de sine, multumeste si se-ntoarce in cabina. Se aseaza pe scaun in fata oglinzii si cu miscari obosite isi da masca jos.
De data asta a trebuit sa joace un rol trist asa ca, a cam avut de lucru cu fardul de culoarea pamantului galben de pe obraji si cu cearcanele din jurul ochilor. Sta tintuit pe scaun, se uita lung la figura din fata lui, cauta ceva, pe cineva.
In ultima perioada a primit doar roluri de personaje pesimiste, triste, care pierd. Le-a jucat bine, mult prea bine, zic eu. Cred ca s-a contopit cu rolul iar acum pierde minute in sir uitandu-se in oglinda, cautandu-se. Ii este teama ca nu mai gaseste omul, ca actorul din piesele triste a pus stapanire pe chipul lui, pe ochii lui cu privirea lunga, pe gura si buzele lui care nu vor sa-si ridice colturile. Pe strada umbla de parca umbra personajului uitat pe scena s-ar lasa pe umerii lui cu toata greutatea unei umbre de plumb. Merge de parca ar numara toate pietricelele, chistocele de tigara si gropile de pe trotuar. Cand trece pe langa vreo vitrina nu se uita, ii e teama ca poate da nas in nas cu Tristetea - ultimul personaj jucat si din piele caruai nu poate sa iasa.
M-am intalnit intr-o zi cu el. Mi-a zambit chinuit si mi-a zis in soapta ca ar manca ciocolata  de casa si ca nu a mai ras de mult cu pofta, in hohote.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu